Julius
Unul dintre momentele cele mai delicate ale copilăriei noastre, a celor care am crescut pe vremea comunismului, era epidemia de păduchi din școală. Asta se întâmplă în fiecare an, fiindcă venirea păduchilor era la fel de inevitabilă ca inspecția – deși, e drept, ceva mai puțin neplăcută.
Pe vremea aia, cel mai răspândit tratament anti-păduchi era tunsul chilug. Era ieftin, eficace și, mai ales, nu trebuia să-l cauți la magazin – cine a prins vremurile alea știe ce zic. Marea problemă a acestui tratament era însă aceea că toată lumea afla că ai avut păduchi, fiindcă tunsul zero n-a fost niciodată la mare modă printre copiii de școală. Or, mai stânjenitor decât să apari tuns zero la școală nu era practic nimic, în afara cazului în care te tundea mă-ta castron și vreo trei săptămâni arătai ca Mireille Mathieu. Însă și mai rău era că, nefiind încă sigur că a scăpat complet de păduchi, nu se mai juca nimeni cu tine, iar la fotbal nu te lăsau nici măcar să stai în poartă. Desigur, tocilarii și Vasile Manu erau mai puțin afectați de asta, fiindcă oricum cu ei nu se juca nimeni niciodată.
Cel de-al doilea remediu, care scăpa familia de rușinea de a afla lumea că aveți păduchi, era gazul lampant. Se procura de la Peco și era relativ ușor de găsit. Operațiunea era însă anevoioasă și dura o jumătate de zi. Pentru început, toți membrii familiei erau dați cu gaz în cap, apoi părul era prins strâns într-o basma sau un prosop, cu care trebuia să stai câteva ore, până ce păduchii își dădeau duhul. Ei bine, orele alea erau un chin: pielea capului începea să te mănânce, apoi te ustura cumplit, dar nu aveai voie nici să te scarpini, nici să stai rezemat, fiindcă imediat urla mă-ta la tine să iei mâna, că scapă păduchii.
Spre seară, când toți arătau la față ca niște raci fierți, se întindea un cearșaf alb pe masă și fiecare membru al familiei infestate era pieptănat energic deasupra lui cu un pieptene des, special pentru despăducheat. Păduchii căzuți pe cearșaf erau striviți apoi între unghii – o măsură de siguranță pentru cazul în care erau doar amețiți sau pur și simplu se prefăceau morți. Urmau apoi o verificare minuțioasă a părului (exact cum vedeți pe National Geographic la maimuțe) și spălarea izbăvitoare a părului, în încercarea de a elimina mirosul de gaz. Desigur, chiar și asta era o problemă în anii ’80, fiindcă nu era apă caldă, așa că toată seara fierbeau oalele cu apă pe aragaz. Târziu în noapte, adormeai chinuit – pielea capului ustura îngrozitor, iar gândul că poate totuși n-ai scăpat de păduchi te mai teroriza zile în șir. Evident, nici de mirosul de gaz nu scăpai căteva zile, oricât încercai să-l maschezi dându-te cu Impulse-ul lu’ mă-ta.
Cam așa lupta comunismul cu paraziții, cu pieptenele des și gaz de lampă. Din fericire, asemenea atrocități țin astăzi de domeniul trecutului: păduchii sunt asomați acum după cele mai noi reglementări ale Uniunii Europene, fiind amețiți înainte cu cele mai frumos mirositoare loțiuni, șampoane și spray-uri. Toate astea sunt ușor de găsit în orice farmacie, iar Paranix, de pildă, are o gamă largă de produse care trimit păduchii pe lumea cealaltă în cel mai plăcut mod posibil. Ca să înțelegeți exact ce simte în acest caz un păduche înainte să moară, gândiți-vă la un bărbat care adoarme mirosind părul parfumat al unei femei superbe, chiar dacă asta înseamnă că dimineață se va trezi cel mai probabil lângă o nasoală agățată cu o seară înainte în pub.
