Ozzy

Costel se îndrepta încet spre casă, luptându-se cu nămeții. Mașina fusese nevoit să o lase la strada principală, era imposibil să ajungă cu ea la bloc. Frânt după o zi de alergătură, nu-și mai dorea decât să mănânce ceva și să se culce. ”Oare oi avea pâine?” se gândi el, în timp ce trecea pe lângă un chioșc. Nu era foarte sigur, așa că se hotărî să intre.

Vânzătoarea stătea pe un scaun, sictirită nevoie mare. Nici nu pășise bine Costel în magazin, că îl și luase în primire:

– Ce vă dau?

– Bună seara, răspunse Costel, parcă așa se întâmpină clienții, nu?

– Hai, dom’le, lasă gargara! strigă femeia. Și zi-mi odată ce vrei!

Deși destul de indignat de modul de abordare, Costel rezistă tentației de a ieși, gândindu-se că în altă parte nu putea merge pe vremea asta.

– Păi…aș dori o franzelă, reluă el pe un ton împăciuitor.

Femeia rămase siderată.

– O pâine!!! răcni ea. Auzi la el, pe ninsoarea asta mă deranjează pentru o pâine. Ieși afară, ce, faci mișto de mine?

De data asta, Costel se enervă.

– Auzi, cucoană, vrei să te reclam la OPC? Datoria ta e să mă servești, indiferent de valoarea comenzii.

Vânzătoarea se uită la el cu dispreț și îi aruncă o pâine pe tejghea.

– Hai, ia-ți pâinea și dispari! Doamne, Doamne, cum am eu parte numai de săraci d-ăștia, toată ziua numai comenzi d-astea de 3-4 lei am avut, bodogăni ea în urma lui.

Încă nervos după discuția cu vânzătoarea, Costel iuți pasul. Spre ghinionul lui, exact când să intre în bloc, alunecă pe o bucată de gheață și se pomeni căzut în zăpadă. Dădu să se ridice, dar o durere ascuțită îl fulgeră în glezna dreaptă. ”Mi-am scrântit piciorul” se gândi el și scoase telefonul, formând numărul de la Salvare.

Sună mai bine de un sfert de oră, fără să-i răspundă nimeni, ba mai mult, de cele mai multe ori suna ocupat. ”Ăștia au înnebunit” își zise Costel, ”nu mai răspund la telefon”. În sfârșit, într-un târziu, auzi o voce plictisită în cască:

– Dea!

– Păi e posibil așa ceva, doamnă? începu Costel furios. Sun de o jumătate de oră la numărul de urgență și nu răspunde nimeni?

– Da’ dumneata nu vezi ce vreme e afară, domnule? îl certă vocea. Crezi că oamenilor noștri le arde să vină la solicitări, ca să le dea toți nesimțiții țepe?

– Dar, stați doamnă, că nici nu v-am zis de ce am nevoie…

– Păi nu contează… Salvare, Poliție, Pompieri, nimeni nu ia comenzi pe vremea asta, ca să se trezească ajungând la adresă pentru nimic. Dacă chiar ai nevoie de ceva, ieși pe stradă și oprește o mașină, te înțelegi direct cu oamenii, dacă e într-adevăr ceva important. Cum spuneam, nu avem nimic disponibil, la revedere!

Pe holul spitalului, Costel era în pragul unei crize de nervi. Nici nu știa cum se târâse până la mașină și apoi cu mașina până la Camera de gardă. ”Țară de hoți și de nesimțiți” tuna el, în gând.

În sfârșit, îi veni rândul și fu poftit înăuntru. Doctorul îl cercetă cu o privire bănuitoare

– Ia zi, ce-ai pățit?

– Am alunecat pe gheață și cred că mi-am scrântit glezna.

Doctorul crezu că nu aude bine.

– Dom’le, dumneata ești sănătos la cap? Vii până aici pe vremea asta nenorocită și mă deranjezi pentru o gleznă scrântită? Ieși, domnule, afară. Dacă găsești vreun coleg mai fraier care să accepte să te ia pentru atâta lucru, treaba lui, dar la mine n-ai ce căuta

– Dar dumneavoastră ce treabă aveți,de nu mă puteți trata? Văd că sunteți de gardă, trebuie să vă faceți datoria

– Păi eu acum am de gând să mă duc să scot un apendice. Dacă ei de gând să-ți scoți apendicele, poftim, ești invitatul meu. Dacă nu, ți-am spus, afară!…

Costel se trezi transpirat. Visul îl chinuise atât de mult, că pentru câteva secunde își pipăi cu atenție glezna, ca să se asigure că nu are nimic. Odată convins, se îmbrăcă și plecă glonț către mașină. O nouă zi de muncă îl aștepta și, datorită vremii de afară, zilele de muncă erau extrem de profitabile în perioada asta.

Nici nu pornise bine motorul, că primul client îi bătu în geam:

– Liber?

– Unde mergeți? întrebă Costel.

– În Piața Victoriei…

– Nu, răspunse Costel și demară în trombă. Până la primul semafor, înjură încontinuu. ”Țară de milogi și de săraci, cum dă un pic de zăpadă, cum vrea toți să meargă cu taxiul”