Cms
Se pregătea să traverseze atunci când auzi miorlăiturile. De fapt, aduceau mai degrabă cu zgomotele scoase de nişte jucării de cauciuc prevăzute cu piuitoare. „Oare de ce simt producătorii nevoia să pună chestia aia mereu în zonele joase sau posterioare?”, se întrebă Fănel, în timp ce ridică prudent capacul coşului de gunoi fixat pe stâlpul de lângă semafor. Din măruntaiele de plastic ale recipientului îl fixau cu ochi albaştri ceţoşi şapte capete rotunde de pui de mâţă care abia împliniseră vreo două-trei săptămâni. Miorlăielile se înteţiră.
Acum nu mai avea cale de întors. Îi scoase unul câte unul din coş. Erau tigraţi, gri cu negru, afară de unul care era negru tot. Clipeau în lumina puternică şi arătau ca nişte pui de bogdaproste, cu blana smotocită de burniţa de sfârşit de septembrie care pătrunsese până la ei. Cine ştie din ce curte îi adusese proprietarul aici. Probabil de departe, ca să nu-i găsească mama. Băiatul improviză din haina de ploaie un fel de sacoşă în care instală pisoii.
Pentru început, merse cu ei la Facultatea de Medicină. Nu existau amatori de adopţii, dar secretarele îi găsiră o cutie de carton şi îi puseră în braţe Pagini Aurii. Erau vremurile când internetul se măsura în kilobiţi pe secundă, iar pisicile încă nu cuceriseră facebook-ul, pentru simplul motiv că acesta nu exista. Singura soluţie rapidă era telefonul.
Unul dintre ONG-urile care se ocupa cu protecţia animalelor avea telefonul indisponibil, la altul persoana de contact spuse că ei se ocupau în special de câini, iar la adăpostul de la Glina i se răspunse că nu mai aveau locuri. În cele din urmă, Fănel îşi notă adresele celor mai apropiaţi medici veterinari şi porni să se perindă prin cartierul Cotroceni, ţinând în braţe cutia cu mâţe.
După o oră şi jumătate de bătut la uşile cabinetelor, singurul rezultat notabil fu o nemaipomenită agitaţie a populaţiei canine din curţile caselor, de parcă hoarde de năvălitori de peste Dunăre invadaseră oraşul lui Bucur, ca în vremurile străvechi. Când începură să se deschidă geamuri şi să apară chipuri pe la uşi, Fănel decise că e mai prudent să se retragă, şansele găsirii printre cei deranjaţi de vacarm a unui amator de pisică de curte fiind mai mici decât riscurile de a se alege cu obiecte zburătoare pe spinare sau cu o vizită la secţia 17 de poliţie.
Următoarea oprire fu la Facultatea de Medicină Veterinară, de pe cheiul Dâmboviţei. Altă oră de aşteptare pe un culoar, alături de oameni veniţi împreună cu animalele lor bolnave, toţi tăcuţi şi îngrijoraţi. Pisoii lui Fănel nu erau bolnavi, doar flămânzi, drept pentru care îşi asumară monopolul asupra surselor de zgomot cele mai enervante dintr-o incintă închisă. În cele din urmă, un asistent îi atrase atenţia proprietarului micilor audio-terorişti că Profesorul nu se mai poate concentra la consultaţiile celorlalte animale suferinde şi că, oricum, pisicile de vârsta asta ajung invariabil material de disecţie pentru studenţii veterinari. Fănel înţelese că era din nou momentul să plece.
Ieşind din clădirea Facultăţii de Medicină Veterinară, paşii îl purtară în josul cheiului. Clădirea Facultăţii de Biologie se ridica în faţa lui. Fănel ezită. Pisoii ar putea să nu aibă o soartă mai bună decât la veterinari. Să îi ia acasă era dificil, dată fiind alergia lui la pisici; mai rămânea să îi abandoneze, tocmai ce încercase să evite până acum. Profitând de lipsa martorilor, intră în mica grădină a Biologiei şi lăsă cutia pe un bloc de beton de lângă intrare. Apoi pătrunse în clădire. Avea şi o scuză, mergea să o viziteze pe coordonatoarea lui de la master, laboratorul ei era la etajul întâi.
Tocmai terminase ceşcuţa de cafea cu care fusese servit, când sună telefonul.
– M-au sunat cei de la poartă, îi spuse doamna profesoară. Au găsit şapte pisoi în faţa facultăţii. Aş lua şi eu unul, dar e plin de şoareci aici, spuse ea, arătând spre rafturile ticsite cu cutii în care foşgăiau şobolani, porcuşori de Guineeea şi şoricei de toate culorile, folosiţi în experimentele ei legate de comportamentul animal.
Când ajunse din nou pe culoarul de intrare în facultate, Fănel deveni martorul unei agitaţii greu de descris în cuvinte. Portăreasa stătea în uşa cabinei sale, păzind accesul, în timp ce din spatele său se auzeau nişte mieunături bine-cunoscute. În faţa ei se strânseseră vreo 10 studente la biologie, care vorbeau tare una cu alta sau în telefoanele mobile.
– Monica, vino repede că se termină pisoii!, striga o pistruiată mititică în telefonul pe care îl ţinea lipit de ureche.
– Vreau să iau trei, pentru mine şi pentru colegele mele de palier, vă rog!, o implora alta pe portăreasă, în timp ce trăgea cu coada ochiului la cutia cu comorile mult râvnite.
Fănel trecu pe lângă alte fete care ciocăneau în geam cu unghiile, ca să atragă atenţia pisoilor, şi ieşi afară, la aer. Parcă lipsea ceva. Se uită buimac la cubul de beton de la intrare, acum gol, apoi la uşa masivă de lemn a facultăţii, ridică din umeri şi o porni pe jos, de-a lungul cheiului, către casă.
În acea iarnă, în căminele din Grozăveşti care ţineau de Facultatea de Biologie nu mai fu zărit picior de şoarece.
Notă Julius: Fănel a făcut Medicina, dă cu aspiratorul în sufragerie, are grijă de bunica lui, îşi prepară singur micul dejun, acum scapă şi de şoareci… Fetelor, zău…
Află mai multe despre Fănel aici.