Monica Ionescu
Pe plajã se lãţea timid o cherhana. La intrare, un afiş prietenos: “ Având în vedere afluxul mare de clienţi vã rugãm face-ţi (sic!) rezervare”. Ȋnãuntru, nimeni. La mesele de pe plajã, aproape nimeni. La uşã, nimeni. Ne uitãm în dreapta, ne uitãm în stânga. Nimeni. Ȋndrãznim, cã ne chinuia foamea. Un bãieţuş ager îşi fãcu apariţia în spatele nostru.
– Bunã ziua, zicem noi. Aveţi o masã?
– Aveţi rezervare?
– Nu.
– Ȋnãuntru sau pe plajã?
– Pe plajã, dacã se poate.
– Ȋî. ‘aideţi cu mine.
Ȋl urmãm recunoscãtori. Dispare. Apare un alt bãietan, gelat proaspãt, cu o atitudine deferentã.
– Doriţi sã şi mâncaţi?
– Da, normal!
– Nu, cã vã întrebam ca sã fim siguri, cã de multe ori vine clienţii, ia o cafea, bea o bere şi pleacã fãrã sã mãnânce…
– A, nu, nu e cazul nostru. Noi vrem sa mâncãm…
Dispare. Vine un domn cu meniurile. Le aşeazã, bãlãngãnindu-se, pe masã.
– Ȋţc, bunã ziua! Ȋşi înghite, discret, încã un sughiţ. Şee do’eşte domnii?
– Pãi, am mânca ceva peşte.
– Dã ca’e sã fie, îţc?
– Ce ne recomandaţi?
– Nni’ic. Adicã, orşe peşte, şe vrea domnii… toate e bune din meniu.
Ne uitãm în meniu:
– Hamsii?
– Ȋî, îc, ãã, n-avem. D-astea gãsiţi la tonete, pã plaje. Mai se merita sã ven’ţi pân’ aici? Ee?
– Auziţi, cum e ãsta, vulpe de mare?
– A, ie bun. Ie bun, da’ n-avem. Avem decât ce scrie-n meniu, care nu-i tãiat cu rroşu.
– Bine… ce aveţi?
– Şalãu, chefal… scrie-n meniu, ce ‘reacu! Prff (o micã eructaţie eliberatã uşor pe nas)
– Zargan ?
– A, nu, zargan nu mai avem.
– Borş pescãresc?
– Deccciii, doamnã, orşe restaurant care se ‘espectã arre bo’ş decât pân’ la p’ânz, dupã aia, daca arre, înseamnã cã nu-i p’oaspãt! Ȋrc.
Ne uitam la ceas, e 8 seara.
– Aha, deci n-aveţi.
– Pãi? ce ‘rreacu…
– Bine, dar un platou pescãresc, ceva?
– Şee?? n-avem aşa şeva, mai bine vedeţi şe e in meniu! Vizibil deranjat, bate cu pixul pe carneţel şi se propteşte bine de masã.
– Nu vă supăraţi, chefalul?
– Buuun, bun.
– Atunci eu iau o porţie de chefal, cu mãmãligã. Şi mujdei.
– Ȋhîm. Şi domhul?
– Aduceţi-mi, vã rog, şalãu.
– A, şalãu… mda. Verifică mental. Da, da, avem. Biinee, deci şalãu, s-a notat. Şi doamna??
– Pai n-am zis cã vreau chefal?
– Aaa…da… da’ vedeţi, chefalul arre cam la cin’su’ dã grame po’ţia. Prff. Mhm. Tuşeşte.
– Păi, şi?
– Io decât v-am atras atenţia, nu trre’ s’ vã supa’aţi. Dup-aia ‘ceţi cã ie scump.
– Nu, nu, staţi liniştit. E ok. Rãmâne-aşa.
– Ȋhîm. Şi la domnu’ şe ‘ãmâne?
– Pai, şalãu, n-am zis?
– La plitã sau p’ãjit? Ȋrc.
– La plitã.
– Mhm. Binee. Da’ sã ştiţi cã du’eazã. O be’e, o cafea?
– Da, mulţumim!
Chicotim. Vine berea, cafeaua vărsată… Ȋn fine.
…
Ora 8.55.
Şalãul nu venea… Ospãtarul dispãruse.
Ora 9.15
Cãutãm ospãtarul. Ȋl gãsim în spatele barului, asudând lângã o frapierã, încercând sã desfacã o sticlã.
– Nu vã supãraţi…
– ‘Aiti! sare el. Cã m-aţi şi spe’iat. Ȋţc. Pfiu. Şeee s-a-ntâmplat?
– Cât dureazã pânã e gata comanda?
– Şeee coman…? Aaa, şalãu’ de la masa 6? Aaaa, pãi minim patruj’ dã minute, zi-i cin’zeci, cu bãtaie, cã e comenzi multe.
– Şi de ce nu ne-aţi spus de la început?
– Pãi, n-am ştiut!
– Ce n-aţi ştiut?
– Cã vã g’ãbiţi aşa…