Daniel Goace
Luni dimineaţă, la prima oră, pe la 11:45, intră Julius ca o vijelie în redacţia Daily Cotcodac strigînd cum a văzut el că se face prin filme, în redacţiile marilor ziare la care lucrau Superman din filmul omonim sau Denzel Washington din Dosarul Pelican: “Băi, repede care aveţi ceva cu Muntenegru, cu Podgorica, cu sîrbi, cu autostrăzi, cu autocare, cu orice! Hai, că acuma se caută pe Google după Muntenegru, să apărem şi noi cu un text, cu ceva!”. Ei bine, exact “un text cu ceva” aveţi mai jos.
Muntenegrenii, oameni de o înaltă ţinută morală
Primul contact cu un muntenegrean l-am avut pe înserat, undeva în munţi, la graniţa dintre Serbia şi Muntenegru. Am oprit maşina la barieră, iar în dreptul geamului a început să se mişte spre noi catarama unor pantaloni de uniformă militară bleumarin. Am întins înspre ea paşapoartele şi talonul maşinii, cum ştiam că se face la orice vamă. Din tavan s-a ivit o mînă care le-a luat şi le-a ridicat. “Rumuni…”, s-a auzit de undeva din cer. Apoi picioarele s-au dat doi paşi înapoi şi corpul a început manevra de aplecare pentru a aduce capul soldatului în dreptul geamului. M-am simţit de parcă aş fi condus tractoraşul meu portocaliu de cînd aveam cinci anişori. Paşapoartele au intrat la loc în maşină şi am pornit. Abia după o distanţă considerabilă, oglinda retrovizoare a reuşit să-l cuprindă în întregime pe mutantul de cel puţin doi metri care păzea intrarea în Crna Gora (Muntenegru), ţara cu cei mai înalţi oameni din lume.
Aceeaşi senzaţie am avut-o cînd am oprit să înnoptăm la un motel, după cîţiva kilometri. Iniţial am crezut că recepţionerul era fratele ăluia de la vamă. Apoi, la masă, a venit chelnerul să ne ia comanda. La cei 1,75 ai mei nu sunt vreun pitic, însă tot timpul îmi venea să mă ridic în picioare, ca măcar să pară doar că sunt mai mic de statură, nu că aş sta direct cu fundul pe duşumea.
Dimineaţă, pe lumină, încă mai credeam că în zonă se desfăşoară lucrările vreunei conferinţe sportive cu tema “Jocul de baschet – trecut, prezent şi perspective”. Opt persoane din zece erau nişte clămpăi/clămpoaice care ar fi putut cu toţii să schimbe becurile din tavan fără să se aplece prea mult.
Uşor cu autocarul pe scări!
Aşa cum s-a putut vedea şi din exemplul recent de duminică, drumurile din Muntenegru sunt foarte periculoase. Adică, stai… nu drumurile sunt periculoase. În 2008, cînd am fost noi prima dată, autostrăzile dintre munţi erau proaspăt date în folosinţă. Încă mai miroseau a smoală şi pe alocuri se vedea ţipla nedezlipită de pe fierul nou nefurat şi nedus la fier vechi. Periculoase sunt prăpastia care se cască în dreapta ta şi versantul care creşte în stînga. Sau versantul care se înalţă în stînga şi hăul care se cască în dreapta, dacă vii din sens opus. Însă, toţi participanţii la trafic conduceau civilizat, respectînd marcajele rutiere şi adaptînd viteza la condiţiile de drum şi la starea carosabilului, cum ar zice domnul Virgil Vochină, dacă l-ar mai întreba cineva.
Cred că am mers o oră în coloană, în spatele unui camion cu lemne, numai pentru că pe jos era linie continuă. Nimeni n-a încercat să depăşească, nimeni n-a claxonat, nimeni n-a înjurat, n-a făcut flash-uri.
Într-adevăr, cei cu frică de înălţime – acrofobie, cum îi spunem noi, ăştia care stăm în blocuri tip P+4 – nu ar trebui să se uite în jos cînd traversează unul dintre viaductele peste hăurile de o sută de metri şi mai bine. Oricum, combinaţia letală munte – prăpastie – viaduct – tunel – prăpastie – viaduct din Muntenegru (plus şocul vizual soare – beznă – soare) este un antrenament ideal pentru ceea ce vă aşteaptă pe drumul de coastă din Croaţia. Asta dacă ajungeţi înspre Dubrovnik şi, în general, dacă ajungeţi. Dar să batem în lemn…
Muntenegru, Croaţia săracului
Cine deschide o hartă, adică un Google Maps pentru cititorii de vârstă mai fragedă, poate să-şi imagineze ce-o fi fost în inimile sîrbilor cînd, în 2006, după referendum, noul stat independent Muntenegru a smuls Serbiei şi ultima fîşie de ieşire la mare. Asta după ce Croaţia le luase sîrbilor încă din 1991 cea mai mare felie din litoralul Mării Adriatice.
Dacă tot sîntem la amănunte de tip Wikipedia, să mai subliniem că, deşi stat non-EU, Muntenegru s-a cerut singur la zona EURO din 2002 (înainte de euro, moneda oficială a fost marca germană – deci, erau un fel de ardeleni). Astfel că, în Muntenegru am putut plăti civilizat în euro, urmînd ca în kunele croate să ne încurcăm abia cîteva zile mai tîrziu (10 croatian kune = 6 RON).
Unde voiam să ajung… Nu mai ştiu cum o fi acum, însă, în urmă cu patru-cinci ani, Muntenegru avea un litoral la fel de frumos ca cel al croaţilor, dar mult mai ieftin. În Budva, perla litoralului muntenegrean, îmi amintesc că am mîncat cele mai bune şi ieftine fructe de mare, respectiv cel mai ieftin şi bun muşchi de vită. Nu am reţinut preţurile, ceea ce e un semn bun. Iar după ce am trecut dincolo, pe coasta Croaţiei plină de nemţi şi de italieni fiţoşi, bugetul de călătorie a gîfîit semnificativ la capitolul cazare plus mîncare.
Aşadar, nu scoateţi Muntenegru de pe lista destinaţiilor de vacanţă numai pentru că un şofer român a făcut o depăşire nepermisă (sau ce o fi făcut), ieşind de pe carosabil şi intrînd pe contrasensul unui rîu, o sută de metri mai jos. Iar dacă cumva se întîmplă nenorocirea, de-acum nu mai e cazul să vă faceţi probleme. Aţi văzut că muntenegreanul e om săritor: odată zvîrle şlapii din picioare şi se scoboară după tine în prăpastie, printre brazi. De autorităţile române nu mai vorbesc. Premierul e-n stare să lase şi baschet şi tot, numai ca să se prezinte cu Duşa şi cu Stroe în faţa camerelor de filmat. Iar pentru ministrul Corlăţean ştiţi ce aveţi de făcut: atîta vreme cît vorbiţi şi sînteţi uşor de identificat, înseamnă că n-aţi murit, deci sînteţi bine. Hai sănătate!