Alina C.
În drum spre Brașov, ne oprim la Carrefour Ploiești pentru toaletă, suc, cafea, schimbat scutecul copilului. M-am dus glonț la toaletă, după trei ore de mers cu mașina. Era aglomerație, iar o tanti dădea de zor cu mopul în dreptul a trei cabine libere. Pe partea cealaltă ocupat tot. Mă duc către o cabină, mă uit către tanti cu mopul, nedorind s-o împiedic în exercitarea muncii sale. Ea îmi întoarce o privire, umedă, bovină, după care își vede de treabă. Mă uit pe jos, nu-mi dau seama dacă a spălat sau nu, așa că intru, ce mai tura-vura atât?
Cu pantalonii în vine, văd acum urmele hidoase pe care le-am lăsat în urma mea pe gresia proaspăt spălată. „Asta e, prea târziu!”, îmi zic în sinea mea, cu oarecare remușcare. Sentimentul de culpabilitate urmează a se topi în următoarele două minute de ușurare (sufletească, dacă doriți), fiind ușor-ușor înlocuit cu o minunată furie și stare de nervi, specifică sărbătorilor creștinești. Se poate să fi avut legătură cu monologul femeii de serviciu, cu privirea blândă, pe care o văzusem spălând pe jos:
– Ca la nebuni aici, intră toată lumea când vrea, unde vrea, nu se uită, nu le pasă de nimic, parcă n-ar avea și ei părinți. Ăia șapte ani de acasă nu mai există, nu mai ține nimeni cont de nimic, un pic de bun simț n-ar avea, parcă ar fi fost crescuți ai nimănui, pic de educație nu mai există în ziua de astăzi! Ia uite cum intră, nu se uită și ei că este spălat, mi-au umplut de urme, de azi dimineață întruna e plin aici, n-au și ei altceva de făcut!
Cert este că am ieșit din cabină, cu fața arzând, roșie ca un glob de Crăciun, gata să atârn într-un brad îngerașul cu ochi umezi care spăla cu râvnă pe jos. Femeia, care plimba în continuare mopul pe jos, într-o doară, ridică vag ochii către mine, mută și inocentă ca o decorație de Crăciun.
– Auziți, doamnă, dacă m-ați văzut că intru în cabină, m-ați văzut că mă uit la dvs. și v-ați făcut că nu mă vedeți, credeați că o să dispar? Dacă îmi spuneați frumos că ați spălat, nu credeți că aș fi așteptat? M-am uitat, nu se vedea că e spălat și am intrat. Și mă faceți pe mine nesimțită și tot neamul meu? Păi să vă fie dvs. rușine, doamnă!!
– Cine, eu? N-am zis nimic de dvs. Credeți că sunteți numai dvs. aici? Mai este și altă lume.
Perplexă, am ieșit imediat afară, îngrozită că voi rămâne prinsă și eu în acea altă lume, de dincolo, a toaletelor ploieștene, păzite de Cerberi deghizați în spălători cu mopul.