Julius Constantinescu
Decis să-mi bag înapoi canalul Discovery Civilisation (actualul Discovery World, am mai vorbit despre asta), pe care RDS mi-l scosese abuziv din grila de programe, mă duc la casieria din Vitan să văd cum stă treaba. Îi explic politicos duduii de-acolo că îi vreau înapoi pe Vulpea Deşertului şi pe doctorul Hawass. Duduia, însă, mi-o taie scurt: “Discovery Civilisation nu-l mai avem”.
După cum însă ştiţi, cu naziştii nu te poţi înţelege: nu vreau să plec fără programul meu. Întreb: “Dar pe Digi TV este?” (nu ştiam pe atunci ce e exact Digi TV, dar erau afişe în toată casieria; ca orice ardelean ager la minte, am presupus imediat că ceva trebuie că este). “Pentru Digi TV, ultima uşă din spate”.
Mă duc la ultima uşă din spate, să văd dacă-mi bag ceva ce nu ştiu exact ce e. Bat la uşă, dar nimeni nu pare să m-audă; intru şi nimeni nu pare să mă vadă. Înăuntru, un tip vorbeşte la mobil cu gagică-sa şi face glumiţe pe care le fac, de regulă, tipii cu muncă preponderent de birou. O fată mănâncă şi, după ce-şi înghite dumicatul, îi povesteşte ceva şefei. Şefa are atenţie distributivă: îi răspunde şi fetei, dar chicoteşte şi la glumele pe care băiatul i le spune la telefon gagică-sii. În fine, o duduie între două vârste vorbeşte cu un client. Eu stau în picioare şi mă uit ca prostul.
După vreun sfert de oră, simt că nu mai pot: aş vrea să trec cu un T-34 peste ei şi să-i întind, sub formă de terci, pe şenile. “Nu vă supăraţi, mă-ntreabă şi pe mine cineva ce caut aici? Poate am vreo treabă”. Şefa, fata şi băiatul se uită la mine ca la ultimul cretin (ceea ce, de altfel, şi sunt); singura care se milostiveşte de mine e duduia între două vârste. Iau loc şi o întreb ce-i Digi TV. “Televiziune digitală”, zice ea (eu fiind, după cum am stabilit, un cretin, n-aş fi ghicit niciodată). “Bine”, zic, “dar ce înseamnă asta?”. Nu mă lămureşte (sigur habar n-are), dar îmi dă un pliant. Tot nu ştiu ce e Digi TV, dar vreau, pentru că are Discovery Civilisation. “În cât timp mi-l băgaţi?”. “Aaa, nu ştiu. Depinde dacă sunt echipamente”. Întreb cine ar trebui să ştie dacă sunt sau nu echipamente. “Păi, de la firma la care sunaţi”. “Ce firmă? Nu la dumneavoastră plătesc?”. “Ba da, dar la noi decât plătiţi. După aia sunaţi la o firmă care bagă echipamentele şi vă înţelegeţi cu ei când vin”. “Aaaa”, mă luminez. “Adică eu umblu şi după băieţi. La dumneavoastră decât plătesc”. “Daaa”, zice ea, fericită că, în sfârşit, până şi un cretin ca mine a reuşit să priceapă.
Acasă, mă ia gagică-mea: “Ai plătit cablul?”. “Nu”. “De ce?”. “Că m-am enervat”. “Păi şi dacă ne taie cablul ce facem?”. “Sex!”. “Bine, bine, şi în celelalte zile ale săptămânii??”