Ina_adevărata
Tura de după-amiază se pregătește de începerea programului, nu mai am mult de așteptat. Pacienții se înghesuie deja pe coridorul policlinicii, pe lîngă pereții acoperiți de aceeași vopsea crăpată, crem-murdar, pe care mi-o amintesc din copilărie. Privesc cu superioritate la oamenii îngrămădiți pe canapelele din vinilin jegos, care-și aruncă unii altora priviri suspicioase. Sînt norocoasă: am bonul de ordine numărul unu! De data asta, am tras biletul cîștigător pe care mi-l doream în copilărie, cînd îi uram pe toți cei care intrau cu tupeu înaintea mea („numai să întreb ceva” ) și ieșeau peste o jumătate de oră zîmbind – „vă mulțumesc, domnu’ doctor” – și fluturînd victorioși o rețetă.
O blondină rotofeie, tunsă scurt, cu pantaloni albi mulați pe rotunjimi și tricou negru (mulat și el, dar pe alte rotunjimi) se strecură printre noi; dispăru brusc pe ușa cabinetului în fața căruia căruia așteptam. Apucai să citesc inscripția roșie de pe tricou: “Death Sentence”.
E tot pe pile, ca pe vremuri!, mă enervai, strîngînd în mînă biletul cu „Numărul Unu”. Adică, pentru noi, chipurile, încă nu a început programul, iar asta se bagă în față cu atîta nesimțire?! Și tricoul – auzi, „Death Sentence” – foarte inspirată ținută de spital, ce să zic! Cum ar fi să poarte și medicii așa ceva? Să intri în cabinet și să găsești acolo asistente cu satîre însîngerate și pacienți tranșați, să fii sigur că nu mai ieși viu de acolo!
Ușa cabinetului se deschise, întrerupîndu-mi atît de interesantul exercițiu de imaginație. Răsuflai ușurată cînd în pragul ușii apăru o blondă calmă, drăguță, îmbrăcată cu halat alb.
– Cine e primul?
Eu! Dați-vă la o parte, sînt primaaaa!
Brusc, mi se înmuiară picioarele: în blonda cu halat alb o recunoscui pe „Death Sentence”. Vocea ei îmi păru dintr-o dată amenințătoare cînd zise:
– Poftiți înăuntru!