Fratele Andryusha
Face o oarecare vâlvă procesul lui Anders Breivik, criminalul norvegian care a ucis 77 de persoane. Părerile despre această abominabilă faptă sunt, ca întotdeauna, împărţite, spectrul mergând de la „Ucideţi criminalul periculos! Dementul în faţa plutonului de execuţie!” (partid în care mă aflu şi eu, de ce să nu recunosc) şi până la „Fii, domnule, serios, că n-a făcut-o el! E manipulare în toată regula, ce eşti copil…” Conform codului penal norvegian, asasinul odios riscă până la 21 de ani închisoare (probabil cu executare, Norvegia nefăcând parte din peninsula balcanică), ceea ce înseamnă că va ieşi pe la un cincizeci şi ceva de ani de la mititica, proaspăt ras, tuns şi frezat şi cu vreo zece kilograme de muşchi în plus, graţie antrenamentelor intensive la care se dedau, după cum ştim cu toţii din serialele americane, deţinuţii occidentali civilizaţi în puşcăriilor lor la fel de civilizate.
Dar nu despre asta vreau eu neapărat să vorbesc acum; ceea ce mă interesează pe mine (în afară de numărul cât mai mare de kilometri dintre locul desfăşurării operaţiunilor lor şi persoana mea, fireşte) este mobilul. Adică: de ce? Ce l-a apucat pe acest scandinav cu o figură altfel blajină, cu fruntea înaltă, câteva şuviţe de păr blond lipite de ţeastă şi un aer uşor dezorientat, specific celor care au trebuit să studieze în şcoală „Stâlpii societăţii” de Ibsen, şi n-au înţeles, evident, nimic?
Răspunsul mi-a venit într-o seară în care trollam ușor pe facebook, fără să-mi dau inițial seama la ce presiuni subliminale sunt supus de Mark Zuckerberg, această marionetă din labele jegoase ale guvernului mondial:
De unde ştim noi că Breivik nu e omul care să nu poată rezista unei invitaţii, făcută pe un ton aproape imperativ?