Simona Catrina
Eschimosul care-și împrumută nevasta fiecărui musafir e o persoană cu mult mai împăcată cu sinele-i congelat decât șoferul care-și împrumută mașina vreunuia de care n-a putut să scape. Cu ochii blegi, care-n hăul umorii lor apoase par să spună “mai bine-ți împrumutam un rinichi până la leafă”, proprietarul mașinii îi dă cheile prietenului aflat într-o nevoie urgentă.
Cunosc literalmente oameni care mai degrabă și-ar înfinge un cui în ureche decât să împrumute mașina.
Motivele acestor fobii își au rădăcinile înainte de primul motor, încă de pe vremea când “ia calul meu și du-te” era numai un sarcasm cu rol poetic. Un boier făcea depresie tifoidă dacă-i lua cineva trăsura, după aia era obsedat vreo doi ani că-i lipsesc din spițe și că troncăne roata din față. Despotcovea și potcovea la loc caii de vreo opt ori, descânta cu aghiasmă și ștergea șaua cu gaz, dar nimic nu mai era cum a fost.
Odată, am plonjat în vizită la niște amici buni. Era numai Toni acasă, l-am întrebat unde e nevastă-sa și mi-a răspuns abia a treia oară – ceva ce-mi putea spune din prima: “habar n-am”. Nici un zgârci din facies n-a zvâcnit la acest răspuns, știam de altfel că gelozia era ultima dintre calitățile lui. În schimb, m-a mușcat cobra să-ntreb ceva fatal: “Da’ unde-i mașina voastră, că nu-i afară, a luat-o nevastă-ta?”.
M-a privit cu tandrețe de aparat de sudură. Barba-i tremura ca și cum băuse cafeaua cu zaț cu tot. “I-am împrumutat-o lu’ Păunu”, a mai apucat să spună, înainte de a pica într-o jale aproape cataleptică. Păunu era un tip care veșnic avea nevoie de mașină, fiindcă el deținea vreo trei rable vestite-n cartier, cunoscute mai ales pentru atașamentul lor față de mecanici. Și cum Păunu era agent de vânzări și alerga peste tot, avea nevoie de mașină. Din nefericire, Toni era cel mai bun prieten al lui și presupun că susmenționatul regreta visceral acest statut.
Într-o vreme, Toni planifica foarte serios să-i cumpere lui Păunu de ziua lui un Volvo nou-nouț, iar în acest sens dusese tratative cu MasterCard, să-i mărească limita la credit, iar p-ăia de la Visa îi amenințase deja că renunță la cont (sau că-i bate, nu mai știu) dacă nu-i aprobă o linie de credit mare cât inima lui. Se gândise bine că, în acest fel, Păunu n-o să mai aibă nevoie de mașină-n viața lui. Iar Toni, deși ar fi tras câțiva ani de rate, ar fi scăpat de extrasistole și convulsii. Noroc că nu i-au aprobat creditul și că nevastă-sa i-a învinețit falca la timp, că poșeta cu care l-a plesnit avea ciucure de inox și că ea uitase acest detaliu.
Cred că, mai presus de spaima că un alt șofer ți-ar posmogi caroseria, stă sentimentul că a intrat cineva în teritoriul tău intim. Că și-a pus fundul în alveola care deja luase forma fundului tău. Că apasă cu degetul lui (poate încă tapetat cu maioneza de la burger) butonul CD-changer-ului care te cunoaște numai pe tine și pe bacteriile tale. Că trântește ușa prea tare și capota prea încet, că zăpăcește telecomanda de la chei, că uită luminile aprinse, că bulește bateria, că schimbă pozițiile oglinzilor și le lasă așa, că trage de scaun în față sau în spate și (ați ghicit) îl lasă așa, că ia gropile, că aduce curve la bord.
Psihoza a dat în fiert. Eram în mașina unuia care în ajun i-o împrumutase lui taică-su, iar când a luat-o înapoi a puricat-o cu lupa, ca legiștii. A găsit un fir de păr de-al mă-sii și l-a îndepărtat scârbit cu penseta. Apoi a mai văzut ceva pe jos și-a urlat: “Un prezervativ folosit, tu-ți morții mă-tii, tată!”. I-am spus, cu sfială, că nu așa se vorbește cu un părinte, era mai politicos să fi zis “tu-ți morții lui bunica, tati” și că plasticul de pe jos era de fapt un balon spart de fii-su, după ce-l primise la mall, de la unii care făceau promoție la ceva.
N-a vrut să audă, a ieșit din mașina lui ca să se arunce în fața alteia. Am strigat pe geam: n-am niciun interes să te mint! În plus, ar fi catastrofal ca pe un prezervativ să scrie: Bine ați venit, azi vă oferim o reducere de 60 %!