Julius
Sâmbătă dimineaţa erau 5 grade şi ploua mocăneşte, vreme care pe mine (braşovenii s-ar putea să fie puţin surprinşi aici) nu mă prea îmbie la plimbare. Mi-am tras pătura în cap şi am continuat să trag la aghioase, sperând ca Îndrăgitul să fi servit deja pe inima goală şi să nu bage de seamă că lipsesc. Nu mai ţin minte ce anume urla Eftimie la telefon, dar mi se pare că la un moment m-a ameninţat chiar că-mi trimite nişte texte cu glume pentru Daily Cotcodac dacă nu cobor imediat. N-am vrut să risc.
Am sărit peste cafea şi micul dejun – ăsta se serveşte doar până la 10, hoţii de hotelieri o fac dinadins – şi am pornit-o tremurând, cu ploaia biciuindu-mi nemilos faţa, după Îndrăgitul Eftimie. Mergea în faţa noastră ca fluieraşul din Hamelin şi povestea tot felul de lucruri despre locurile prin care treceam, pe care poate le-aş fi auzit şi eu dacă nu mi-ar fi chirăit maţele de foame.
Şi acum, înainte ca textul ăsta să devină de-a dreptul plicticos, să băgăm o poză de-acolo.
Într-un târziu am ajuns la nişte trepte, vreo două, trei sute, pe care îndrăgitul Ovidiu Eftimie m-a silit să le urc folosindu-se de acelaşi şantaj cu glumele. „Ăsta e Turnul Negru?”, l-am întrebat pe competentul ghid când am ajuns sus. „Nu, ăsta e turnul cutare”, mi-a răspuns el, ignorând cu dispreţ panoul de lângă el, pe care scria, cu litere uriaşe, TURNUL NEGRU.
Dată fiind priceperea vădită a ghidului nostru, atunci când ne-a anunţat cu entuziasm că mergem la „prima şcoală românească” m-am gândit că vom ajunge, cel mai probabil, la vreo fabrică de lapte. Mi-am înfrânt totuşi curiozitatea şi, la prima răspântie unde mă puteam face nevăzut, am şters-o să caut ceva de mâncare.
Jumătate de oră mai târziu, cu burta plină, i-am telefonat îndrăgitului nostru ghid, pretinzând că m-am rătăcit şi informându-l că, dacă următorul obiectiv turistic pe care urma să-l vizităm este Biserica Neagră, întâmplarea face să mă găsesc tocmai acolo. Am aflat că ei abia ajunseseră la prima şcoală românească, deşi era la trei străzi distanţă. Neavând un ghid care să mă îndrume, eu am ajuns în doar cinci minute, întrebând un trecător.
Strada Sforii e o chestie îngustă despre care un braşovean isteţ a scornit legenda că ar fi a doua cea mai îngustă stradă din Europa. Normal, e invocat şi un top, care în realitate n-a fost întocmit niciodată, dar asta e mai puţin important, turismul funcţionează şi cu aşa ceva. Fiindcă simt din nou că începeţi să vă plictisiţi, iată şi o poză cu Strada Sforii.
Rămâneţi în continuare pe Daily Cotcodac pentru ultima parte, în care se va arăta cum am întors pe dos un magazin de pantofi şi într-un final n-am cumpărat nimic, cum m-am pierdut de grup şi am ajuns în cealaltă parte a oraşului şi, evident, în care vom vedea şi alte poze de prin Braşov.