Julius
Dan G., numit în continuare Olteanu, ajungea acasă de la serviciu pe la 9 seara. Era dărâmat, că-l cocoşau ăia cu munca. Stăteam împreună şi, la ora la care pica el, eu erau de mult acasă – că pe mine n-a reuşit nimeni să mă cocoşeze cu munca.
Seară de seară se anestezia cu două beri Dănuţ luate de jos, de la ABC, şi adormea îmbrăcat pe canapea în timp ce eu îi povesteam diverse întâmplări ciudate în care nu apăreau deloc manageri, deadline-uri, şedinţe şi alte asemenea lucruri fără de care e greu de imaginat viaţa pe Terra.
Într-o seară, în mod neobişnuit, Olteanu pică acasă ceva mai zglobiu şi se duce direct la frigider (l-a închis repede la loc, pentru că singurele urme de mâncare dinăuntru erau nişte pete vechi de kechtup).
– Mă, te simţi bine?, întreb, ştiind că, atunci când un workaholic are poftă de mâncare, sigur ceva e în neregulă cu el.
Olteanu m-a privit cu nişte ochi neobişnuit de vioi şi a zis, poate pentru prima oară de când îl cunoşteam:
– Băi, mi-e o foame de-nnebunesc!
Apoi s-a aşezat pe marginea canapelei, şi-a scos tacticos portofelul din buzunar şi, uitându-se în el, a rostit aceste memorabile cuvinte:
– Şi acum, să vedem cât mi-e de foame.