Julius
Într-o duminică, pe la prânzişor, sunt chemat în biroul redactorului şef. Duminica e o zi moartă pentru presă, cele mai palpitante ştiri provin din conferinţele de presă. „Şefu’ se plictiseşte”, îmi zic. „Probabil, doreşte companie de calitate”.
– Luaţi loc, domnu’ Julius, mă pofteşte Petreanu, cu o voce spartă, fără să-şi ridice ochii din ziar.
Carevasăzică, e prost dispus – Petreanu e ca Vorobianinov, mareşalul nobilimii al lui Ilf şi Petrov, ghiceşti imediat în ce dispoziţie s-a trezit. Când e bine dispus, îmi spune „băi Giulius”; când e prost dispus, sunt „domnu’ Julius”, cu „J”.
Bag de seamă că îmi citeşte ultimul reportaj. „E în regulă, mi-a ieşit bine”, mă liniştesc. Chiar îmi fac socoteala că e un moment foarte nimerit să-i cer o mărire de salariu. O să-l las mai întâi să mă laude puţin, să intre singur în capcană.
Petreanu isprăveşte de citit reportajul, împătureşte ziarul cu grijă şi îl aşează pe birou, netezindu-l cu palmele.
– Domnu’ Julius, dumneavoastră scrieţi de mult cu „p…” şi „p….” la noi în ziar?
Deci avusesem dreptate, era prost dispus.
– Nu, zic. Dar aşa vorbesc ăia, nu le-am scos ca să păstrez dialogurile fireşti. Ştii că reportajele mele au o notă realistă.
– Băga-mi-aş p… în realismul tău!, urlă Petreanu, ieşit din minţi. F…-te-n gură de bou! Când m-o suna Voiculescu să mă-ntrebe de ce în Jurnalul Naţional se scrie cu „p…”, o să-i zic că reportajele lui Julius au o notă realistă!
Am simţit că discuţia asta nu duce la nimic bun şi m-am ridicat. În timp ce Petreanu continua să zbiere şi să mi se adreseze cu „p…”, am luat-o spre ieşire. Din uşă, i-am zis:
– Petreanu, eu n-am nici o vină că tu nu citeşti ziarul pe care-l conduci. Ar avea tot dreptul omul ăla să te f…-n c….
De mărirea de salariu n-am mai adus vorba, am simţit că nu era momentul.