Simona Catrina
Am stat şapte ani jumate în Canada. Acolo am tot învăţat, nu-i aşa, tradiţiile şi obiceiurile canadienilor. Când mă simţeam mai bine, am făcut două prostii. Unu: am început să învăţ şi obiceiurile românilor din Canada. Doi: m-am întors burlacă în România, adică n-am profitat de sistem.
Românii desperecheaţi din Toronto îşi caută neveste în sânii comunităţii, participând însufleţiţi la orice acţiune unde ar putea depista femei singure.
Deşi mărimea nu contează (cel mult, micimea), eram bucuroasă că, iată, comunitatea românilor din Canada e din ce în ce mai mare. Direct proporţional cu nivelul de trai, creştea numărul divorţurilor. Există acest sughiţ sociologic: româncele, frumoase ca panseluţele de iunie, îşi lasă românaşii baltă şi îşi găsesc fericirea în braţele şi MasterCardurile unor (să-i denumim generic) canadieni. Priceless!
Depăşiţi de situaţie şi de avocaţii noilor doamne Smith, bărbaţii români caută să-şi refacă urgent viaţa şi conturile, aşa că parcurg toate manşele disperării. Printre altele, au reactualizat o modă optzecistă: văd o femeie care le place, n-o abordează, fiindcă se tem fie de vreun scuipat defensiv, fie de un eşec din gama “diverse”, aşa că ulterior publică un anunţ la mica publicitate, în ziarele româneşti din Canada.
Citez unul care ştiu că a făcut senzaţie, la vremea lui: “Te-am văzut pe tine, în paltonaş grena, nu prea înaltă, în magazinul românesc din Sheppard Avenue, cumpărând muşchiuleţ Azuga şi merdenele cu blueberries. Te-am plăcut foarte mult şi am văzut că nu purtai verighetă. Dacă şi tu crezi că mă placi, sună-mă la 416.xxx-xxxx, eu eram cel care a întrebat dacă are griş, iar tu ai zâmbit cu simpatie. Aştept un semn al destinului!”
Anunţul ăsta a băltit în ziar vreo opt luni, domnul cu grişul a rămas marcat pe viaţă, se pare, de duduia care probabil era prea snoabă ca să parcurgă presă românească, ea citea numai Toronto Star.
Alt anunţ, care a ţesut pânze de păianjeni în ziare, luni de zile, chema la reşapări amoroase: “Te-am întâlnit la biserica din Don Mills Road duminică, aveai geacă de piele întoarsă neagră şi pantaloni de velur bej, erai cu un domn în vârstă care sper că era tatăl tău, n-am îndrăznit să te opresc deoarece am considerat că nu este potrivit să facem cunoştinţă la Morţi, unde te aflai pentru a aprinde o lumânare. Eu am vârsta de 39 ani şi sunt intelectual deocamdată nefericit, ce zici mă suni la 647.xxx-xxxx să încercăm o întrevedere?”.
Anunţul e absolut autentic – bănuiesc totuşi că domnul de lângă doamna cu velur bej nu era tatăl ei, că altfel poate dumneaei i-ar fi răspuns ceva domnului deocamdată intelectual nefericit (nu ştiu dacă deocamdată intelectual sau deocamdată nefericit).
Un alt tip, care probabil stătea mai prost cu vederea şi nu acroşa din pupilă suflete-pereche cu trup nepereche, a publicat un anunţ generos, în Quebec: “Către româncele frumoase, tinere şi slabe din Montréal: vă aştept duminică la ora 12 ziua la Chocolaterie du Pont, sunt un român ca şi voi, care-mi caut un suflet devotat, cu drag, Marius”. Nu ştiu câte femei s-au prezentat atunci la şocolaterie, dar legenda spune că alea care s-au dus i-au dat cadou câte-un căţel, ăsta fiind cel mai devotat suflet care le-a trecut prin cap.