Julius
M-am despărţit cândva de o femeie şi odată cu ea s-au dus şi ciorbiţele de văcuţă, tocăniţele aromate, fripturicile, budincile, clătitele cu dulceaţă şi alte asemenea minunăţii. O vreme am încercat să-mi potolesc foamea cu pizza. După vreo săptămână, stomacul meu a început să urle la mine: “No more pizza, anderstud, madafaca?”. Apoi mi-am adus aminte cât câştig şi că, prin urmare, nu-mi permit să mănânc pizza în fiecare zi, ca alţi copii.
O vreme, am mâncat doar roşii cu brânză. Citeam enorm şi nutream convingerea că Gorki şi Lermontov sunt cea mai minunată masă din lume. Nefiind însă obişnuit cu un meniu aşa de rafinat, stomacul meu a reacţionat ca ultimul ţăran: “Mai lasă-mă, fraiere, cu literatura ta rusă, că mă doare capu’”. Am dat cu Lermontov de toţi pereţii, am năvălit în bucătărie şi am urlat: “Pân-aci!”.
Pentru început, am încercat ceva uşor: un pilaf. Mi-a ieşit un fel de pastă gălbuie şi greţoasă, improprie consumului uman. Am aruncat-o la gunoi şi m-am rugat pentru sufletele maidanezilor care o vor găsi.
A doua zi, am făcut friptură. Am aromat-o cu cimbru, busuioc, salvie si ienihabar. La început a mirosit foarte bine. Când m-am întors în bucătărie, mirosea a ars. Am îndepărtat crusta de deasupra şi am înghiţit cu poftă cele două îmbucături care mai rămăseseră, după care am golit o jumătate de sticlă de vin şi am adormit fericit.
După ce am ratat şi nişte cartofi franţuzeşti (dar am reuşit, totuşi, să salvez vasul), am decis că nu sunt încă pregătit pentru gătit. M-am întors în genunchi la Lermontov: “Iartă-mă, Mihail Iurievici! Ce avem astăzi la masă?”. Lermontov m-a privit cu îngăduinţă şi mi-a comunicat meniul: “Un erou al timpului nostru”.
Radu Udrescu, ai prins secretul, da? Ruşii. Spre deosebire de americani, ruşii nu îngraşă.