Simona Catrina
Fiindcă nu mi-a plăcut cartea, nu mi-a cumpărat nimeni maşină şi, deci, călăresc multe taxiuri. Sub genericul “aşa-i când n-ai lucrul tău”, concomitent cu hurducăiala urbană, efectuez o muncă pentru care un psiholog ar percepe 200 de roni: ascult tâmpenii şi zic “îhâm”. Şoferul pare cam nevorbit, în nouă cazuri din zece, şi cum îl scap cu gura deschisă, liniştea mea s-a terminat.
Câteodată, mă urc în maşină cu geanta plină de draci, simt nevoia să-mi pieptăn şi eu creierii, să stau cu falca-n palmă, să-mi scarpin talpa pe care, altfel, n-am cum s-o scot la lumină, în niciun alt loc public. Este şi motivul pentru care întotdeauna mă trântesc pe bancheta din spate, ca o cât p-aci doamnă. Şi mereu trag nădejde că această amplasare a fundului meu îi dă de înţeles domnului taximetrist că n-am chef de pălăvrăgeală, deci mucles, dacă nu vă supăraţi.
Ţi-ai găsit! Nimic din mutra mea acră, botoasă şi/sau ciufulită nu ostoieşte laringele antrenat al domnului alergător de cursă bună.
La un moment, dat, în disperare de cauză, scot mobilul şi sun pe câte cineva care nu m-a mai auzit de trei ani, aşa dă norocul peste el, când am câte-un şofer trăncănitor. După cum am şi răspuns la apeluri pe care altfel nu le-aş prelua nici dac-ar ninge cu cârnaţi. Am zis “alo” şi când m-au sunat cu număr privat, aşa m-au găsit unii care voiau să-mi vândă ceva. Şi au reuşit, că dacă nu cumpăram, trebuia să închid telefonul şi, automat, asta i-ar fi permis lui nenea conducătorul auto să-şi continue povestea pe care-o începuse în clipa în care pusesem primul crac în maşină – ceva despre inutilitatea birourilor de pe lângă sucursalele din teritoriul nu ştiu cui. Sau ceva despre fâşul lui cumpărat de la unguri acum patru ani, care şi-acuma e bun, uite, deşi l-a purtat de l-a zăpăcit, deoarece e căptuşit cu ceva matlasat, spre deosebire de pardesiul nevesti-sii, care e căptuşit cu ceva sintetic nematlasat, care nevastă-sa a fost contabilă la ăştia (niciodată n-am ştiut ce înseamnă “ăştia”, dar nu mai pun şi întrebări ajutătoare, că face libariţă cronică) şi nici contabilitatea nu mai e ce-a fost, cum nici fâşurile deci nu mai e ce-a fost şi iar a scumpit ăştia benzina şi scumpeşte şi metrou’, dă-i în aia mă-sii de hoţi care ne-a luat pensiile la ofiţerii-ăştia.
Eu nu pentru binele meu, ci pentru binele lor fac un apel. Or să se sufoce de-atâta vorbit, or să umple saloanele la ORL – sau la psihiatrie, după caz. Şi nu de alta, dar sunt îngrijorată pentru banii de la bugetul sănătăţii. Adică de ce să-i tratăm p-ăştia de noduli pe coardele vocale, când an de an ţara noastră se confruntă cu atâtea cazuri zguduitoare de diabet zaharat, insuficienţă cardiorespiratorie, sifilis, ateroscleroză, indigestie şi colici biliare provocate de excesul de porc, şpriţ şi mahoarcă?
Un şofer de taxi (excepţiile să mă ierte şi să mă ducă unde am treabă, dau bacşiş bun) e o wikimeliţă în blugi, e capabil să vorbească despre orice, chiar dacă întotdeauna subiecţii sunt mai puţini decât predicaţii – sau cel puţin aşa reiese din dezacordurile incluse în preţ.
De fiecare dată când fac comandă la taxi, îmi vine să cer o maşină cu aer condiţionat şi tăcere necondiţionată. Doar că nu îndrăznesc, vocea dispecerei mă inhibă, mi-aduce aminte că sunt o biată muiere care, dacă n-ar fi aceşti oameni minunaţi de la firma de taximetre, ar pleca pe jos din blocul ei Olga patru cu scară Costică.