Radu Pircă
Domnul P. se întoarce din oraş. De câteva zile bune nu se mai plimbă prin cartier, căci creşterea TVA a preschimbat găsirea roşiilor ieftine în Fata Morgana. Se opreşte în faţa unui bloc şi priveşte admirativ şanţul, care azi-dimineaţă nu era acolo. Şanţul e adânc şi ar proteja perfect blocul chiar şi de asalturile tancurilor inamice. Pe fundul său susură vesel apa; un uşor miros de gaz se ridică spre ceruri – cum ar spune Homer, spre placul zeilor, mai ales al celor iubitori de sânge de pensionar din Berceni. Domnul P. regretă că s-a lăsat de fumat şi că nu are la el o brichetă.
– Dumneata ai făcut şanţul ăsta?, îi întrerupe reveria sângeroasă o voce neplăcută de bătrânel.
Domnul P. se priveşte. Tricou în dungi, blugi care ar fi putut fi spălaţi, dar au mai mers o zi-două, adidaşi prăfuiţi, geantă uşor diformă – toate semnele puterii. Ar putea fi uşor luat drept subinginerul care a condus mai devreme operaţiunea de săpare a şanţului. Firesc, sentimentul de putere absolută i se urcă la cap.
– Şi dacă l-aş fi făcut eu, ce? îi răspunde bătrânelului, cu o voce ce insinuează că ar putea reveni a doua zi, ca să conducă tranşeea şi în direcţia cablurilor de curent.
Bătrânelul (celălalt, nu domnul P., care-i un soi diferit de pensionar, născut, nu făcut), rânjeşte şi-i demască neruşinata uzurpare.
– Glumeam, dom’le, se vede că nu l-ai făcut dumneata. Dumneata nu ai maieu.