Radu Pircă
Fiindcă am văzut că Raeţchi şi-a asumat răspunderea şi pentru partea culturală, şi pentru cea de femei (aşa încât presupun că în vreo două luni toate cititoarele de DC se vor uita la televizor doar la filme recomandate în Pateric şi vor merge în excursii numai după sfaturile lui Cosmas Indicopleustes), eu o să mă ocup, oricâtă silă mi-ar fi, de jocuri. Aşadar, săptămâna aceasta avem unul nou: “Hegemony: Philip of Macedon”.
Longbow Games, de care nu am auzit niciodată fiindcă fac mai ales jocuri cu bile (d-alea de joacă bugetarii când nu e grevă, sigur le ştiţi dacă vă plătiţi impozitele) au avut curajul să facă un joc istoric de strategie (RTS, mai precis, dar e din ăla pentru ardeleni, la care puteţi pune pauză tot timpul) . Personajul principal, dacă nu v-aţi dat seama, e Filip al II-lea al Macedoniei, mai cunoscut drept tatăl lui Alexandru cel Mare.
Dacă v-a plăcut mai mult să bateţi mingea decât să mergeţi la orele de istorie, Filip a fost faţă de Alexandru cam cum a fost Ioan Chirilă faţă de Tudor Chirilă. Şi, cu toate că sincer nu mă aşteptam la mare lucru de la joc, este exact unul din alea de de care crezi că te vei sătura după 5 minute iar apoi te trezeşti că te-a prins 12 noaptea în faţa calculatorului şi nu-ţi vine să pleci până nu mai cucereşti un oraş. Foarte posibil că la fel i s-a întâmplat şi lui Filip, din moment ce a schimbat 7 neveste, dintre care una i-a comandat asasinarea – cât să suporţi un bărbat care în fiecare seară zice “Iubi, mai iau cu asalt oraşul ăsta, ucid juma’ din locuitori, pe restul îi vând ca sclavi şi după aia vin în pat, bine? Zece minute mai durează, jur!”.
Ca desfăşurare a jocului (dacă mai trăia Pruteanu, murea de fericire că am găsit o traducere pentru “gameplay” ) seamănă foarte bine cu “War and Peace, 1796-1815”. Aduce întrucâtva şi cu primul “Dune”, ăla legendar din ’92 (cum ar zice Julius, “Dune-Dune, nu porcăriile alea de la Westwood” ). Cu toate că nu poţi juca decât cu Filip şi macedonenii lui, misiunile te ţin lipit de calculator şi pot fi duse la capăt în mai multe feluri – toate presupunând, fireşte, masacrarea adversarilor sau aducerea lor în sclavie. Performanţa celor de la Longbow e că s-au abţinut să bage în joc piraţi, ninja sau piraţi ninja, cum ar fi făcut, de pildă, SEGA, şi s-au ţinut strict de ceea ce spun istoricii. Din cauza asta, dacă reuşiţi să terminaţi jocul – şi credeţi-mă, vă trebuie ceva răbdare, mai ales că probabil la un moment dat, cam pe la asediul Olynthos-ului, vă va deranja soţia ca să-i semnaţi actele de divorţ – o să ştiţi mai multe despre Filip al II-lea decât dacă aţi citi volumul 6 din “Cambridge Ancient History” (vă garantez eu, volumul ăla e groaznic de slab, de pildă au sărit complet peste Războiul Aliaţilor, să vă zică şi Eftimie, că ştie).
Singurul punct slab trebuie că e absenţa diplomaţiei. Filip era un combinagiu extraordinar, care deseori îi scutea pe soldaţii săi de efortul de a masacra duşmanii prin manevre diplomatice incredibile. Era genul de individ pe care dacă-l prindea nevasta cu alta-n pat, găsea o explicaţie de până la urmă tot ea ieşea prost. Pe de altă parte, e drept că introducerea diplomaţiei ar fi complicat prea mult jocul şi ar fi ieşit ca Europa Universalis, de vă lua o săptămână numai să înţelegeţi cum să mutaţi doi soldaţi dintr-o parte în alta.
Fiindcă mi s-au terminat parantezele: “Hegemony: Philip of Macedon” chiar merită cumpărat şi costă doar 30 de euro. Gândiţi-vă, aruncând banii ăştia pe un joc deştept scutiţi mai multe drumuri la mall după o bluziţă…