Ovidiu Eftimie
La cererea publicului telespectator, în premieră, pe Daily Cotcodac, un articol despre bucătărie.
Bucătăria este acel loc prin care trecem când mergem spre beci ca să mai luăm o popică de vin. Acum, ajungând la adevăratul subiect al discuţiei, beutura, trebuie să dezbatem importanta problemă a vinului bun.
Vinul poate fi folosit în mâncare, o ceşcuţă în tava cu pui la cuptor, 10 ceşcuţe în bucătarul competent care supraveghează importantul procedeu. Dar cum îţi dai seama că un vin este bun? În primul şi primul rând trebuie să ne ferim de „vinul natural de la ţară”. Sub această egidă am băut unele din cele mai îngrozitoare poşirci posibile. Orice gospodar de oraş are câteva peturi (noi, beţivanii din Ardeal, le mai zicem popici, sună mai eco) cu un „vin bun de la ţară, de la cumnată-miu/taică-miu/socru-miu”.
Din explicaţiile gospodarului înţelegem că ruda respectivă, care a produs onorabila poşircă, este un oenolog renumit în cel puţin trei judeţe, care provine dintr-un neam ce a dat ţării cei mai buni specialişti în acest domeniu. Ramura familiei sale se trage direct din Burebista, zeci de invazii tătare, turceşti, hune sau vizigote au fost efectuate doar pentru a jefui via familiei sale. În plus, ruda asta de la ţară nu deţine niciodată un căcat de hectar de vie ci minimum un deal. A doua zi dimineaţă te simţi învigorat, ca după o invazie tătară: te doare capul ca şi cum ar fi încercat vreun han să ţi-l despice cu o sabie extrem de neascuţită.
Alte vinuri de evitat sunt celebrele vinuri din „Dealurile Chimiei”. Le ştiţi, nu le fac reclamă, genul de vinuri „Premiat”. Stai şi te întrebi cine a fost premiat la vinul ăla, chimistul care a descoperit combinaţia perfectă între alcool etilic, zahăr şi colorant? Sunt pline televizoarele de reclame la nişte crame de vin legendare. Şi cum să nu fie legendare când din 50 de hectare de vie reuşesc să extragă atâta vin încât sunt cel puţin 100 de litri în fiecare chioşc din România? Dacă boabele de struguri de acolo ar fi uraniu ar fi atâţia bani în România că până şi guvernanţii ar părea competenţi.
Înainte de masă, aperitiv aşa, e bună o ţuică. Pentru cine nu ştie, absolut toată ţuica din România este făcută la Zalău. Până acum nu am întâlnit niciun om care să aibă altceva decât „o ţuică bună, de la Zalău”. Mereţi prin piaţă, trageţi un pic cu urechea la ce discută gospodarii: „Când vii pe la mine, că am o ţuică bunăăă, de Zalău, nu prostii”. La cantităţile de ţuică existente în România mi se pare evident că întreaga industrie a Zalăului este dedicată distilării de ţuică. Sunt convins că la meciurile echipei de fotbal Armătura Zalău ţiganca aia care trece printre scaune n-are seminţe în poală, ci un bol cu ţuică din care mai dă câte un păhărel de-ăla cu fund dublu microbiştilor.
Bucătăria mai poate fi folosită a doua zi dimineaţă când vom încerca să mâncăm, fără să ne tremure mâna, o ciorbă rece, de potroace sau de perişoare. Vă urăm poftă bună.