Julius Constantinescu
Când mi-am dat seama că, acolo unde alţi copii au pătrăţele, eu am o protuberanţă oribilă, cunoscută la mine în cartier sub numele de “burtică”, mi-am propus să fac repede ceva. Aveam două posibilităţi: fie să merg la fotbal, fie să mă apuc de alergat (desigur, mai exista şi varianta să nu mai mănânc noaptea ca un spart, dar înfometarea nu mi s-a părut demnă de un bărbat). Am renunţat la fotbal – această metodă de slăbire nu a dat roade niciodată, pentru că eu evoluez pe postul pe care specialiştii îl numesc îndeobşte “pomanagiu” (pentru cititoarele mai puţin familiarizate cu sportul, pomanagiul este un jucător care stă tot meciul în faţa porţii şi discută cu portarul echipei adverse, iar după ce ratează de câteva ori din 2 metri, îl roagă pe portar să-l lase să dea un gol, ca să nu mai urle coechipierii săi la el că nu face nimic).
Prin urmare, am rămas la varianta alergatului în parc. Mi-am găsit rapid un prieten de care să încerc să mă ţin, m-am suit în maşină şi m-am oprit în faţa parcului IOR. Amicul a propus pentru început – până ne intrăm în formă – o tură de lac, lucru pe care l-am acceptat fără reţineri, dat fiind că mai făcusem de nenumărate ori înconjurul lacului (e drept, înainte ca primăria să demoleze terasele din parc). Am plecat optimist, alergând elegant şi trecând superior pe lângă perechile ieşite la plimbare prin parc, convins fiind că toate gagicile atârnate de braţul vreunui papagal mă admiră şi mă doresc. Eram imperial.
Nu parcursesem nici măcar un sfert din distanţa pe care mi-o propusesem, când aerul a început să opună o rezistenţă tot mai dârză, îngreunându-mi vizibil înaintarea. Adidaşii mi s-au transformat întâi în bocanci, apoi în cizme de cauciuc, iar în cele din urmă în ceva imposibil de ridicat de la pământ. M-am oprit din alergat, dar am continuat să merg demn – aşa, ca şi cum tocmai aş fi făcut două ture de lac, iar acum îl aştept pe amicul meu, care are o juma’ de tură în urmă. Mi-am spus că e doar prima zi şi că dată viitoare va fi, în mod sigur, mult mai bine.
Nu m-am înşelat: a doua zi am mai mers vreo 20 de metri până când mi s-a terminat aerul. Am calculat că, dacă voi continua să alerg zilnic, prin anul 2025 voi fi capabil să fac o tură completă de parc (numa’ bine: atunci voi avea 52 de ani şi voi putea impresiona puştoaice de 18 ani).
Problema e că burtica nu scădea defel. Alergatul în parc îmi dădea o poftă de mâncare grozavă; cum ieşeam din parc, îmi luam de un chioşc două batoane de Mars şi o sticlă de cola. Acasă, înghiţeam trei bucăţi imense de ceafă de porc (cu porc cu tot), două kile de cartofi prăjiţi, un castron imens de salată şi două beri înainte şi două după masă.
Între timp, m-am lăsat de alergat. Îngraşă.