Julius Constantinescu
Dacă mă pricep cu adevărat la ceva, ăla e făcutul pieţei. Nimeni nu alege ca mine roşiile cele mai gustoase, cartofii fără de cusur, ridichile care nu sînt seci sau salata cu cel mai bogat conţinut de fier şi vitamina B9. Ştiu pe dinafară preţurile celor mai importante legume şi fructe şi pot simula cumpărături simultane în mai multe pieţe bucureştene, făcînd o analiză comparativă complexă în timp real. Sînt idolul pensionarilor şi spaima zarzavagiilor.
Sîmbătă, în timp ce plimbam cu mîinile la spate printre tarabe, ca un adevărat profesor Baltazar al legumelor şi fructelor, mă opresc în dreptul unei grămezi uriaşe de roşii care, dacă ar fi să dăm crezare unui carton mîzgălit cu pixul, ar trebui să fie “f. f. gustoase”. Am ridicat o roşie cu două degete şi am examinat-o cu atenţie: pentru început, am mirosit-o, apoi am apăsat-o uşor, încercîndu-i elasticitatea; în fine, mi-am trecut uşor podul palmei peste ea, încercînd să o simt, să las roşia să-mi vorbească liber despre ea (nu, n-am scos şi lupa, că nu-s începător). În mijlocul acestei expertize de înalt profesionalism, am fost întrerupt cu brutalitate de micul intermediar: “Ce te uiţi aşa, bă? Parcă ai cumpăra un apartament!”. “Păi”, zic, “costă cît un apartament”.
După cum se poate bănui, această mică remarcă de natură financiară nu ne-a apropiat prea mult. Dimpotrivă, ştiu din experienţă cît de sensibili pot fi vînzătorii din pieţe în cazul în care faci imprudenţa să le jigneşti marfa. Îmi amintesc cum, mai demult, stăteam ca prostul în faţa unei tarabe de la Big Berceni, zgîindu-mă la două ţigănci care se certau pentru mine. “Da’ vinde-i, fă, cartofi lu’ domnu’”, zicea aia care ţinea cu mine. Iar cealaltă, ofensată că mă hotărîsem greu, se ţinea tare: “Nu-i vînd, fă, că nu e buni cartofii mei”. În piaţă la Sălăjan, am jignit un ţigan cît malul pentru că nu l-am crezut pe cuvînt că are cele mai bune mere din piaţă; după ce-am făcut un tur şi m-am convins cu ochii mei, m-am întors, dar ţiganul m-a repezit scurt: “Hai, dă-i drumul de-aci, am închis”. În principiu, reuşesc să scap întreg din pieţe pentru că vînzătorii sînt prea zgîrciobi ca să arunce după mine cu roşii de şaptej’ de mii kilul, şi nici nu pot fugi după mine să mă bată, să nu le fure careva marfa între timp.
“Da’ ce-are, mă, roşiile mele?”, urla micul intermediar după mine prin toată piaţa, acompaniat de colegi. “Are coaja groasă şi nu e bune”, ziceam şi eu, în timp ce mă îndepărtam prudent printre tarabe. “Al dracu’, ziceai că cumpăra apartament”, ţipau în cor vînzătorii de roşii şi castraveţi, în timp ce eu mormăiam în barbă, că nu ştiam cînd îşi lasă ăla colegii să-i păzească marfa şi se ia după mine: “Să dai faliment, cretinule!”.
Vă daţi seama cam cum era să mă trimită pe mine Spînul după salăţi din grădina Ursului – trezeam Ursul şi-i dădeam cu salata-n cap: “Bă speculantule, varza asta ofilită zici tu că-i salată? S-o mănînci cu mă-ta, sta-ţi-ar în gît!”.